Mă cheamă Răzvan și n-am citit un vers din Nora Iuga

Declarația din titlu va ridica niște sprâncene, “Ia uite-l și pe incultul ăsta”, iar pentru alții va fi doar un statement, “Așa, și !?””. Pentru mine e o recuperare, una datorată Carlei Teaha și muncii ei de vreo 4 ani de a ne dezvălui partea mai puțin sau deloc știută a poetei și omului Nora Iuga.

De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin. Am văzut filmul documentar/portret cum i-o zice dintr-un foc și așa-mi voi așterne aici și gândurile. Arogant îmi asum comparația că am același modus operandi ca Nora în a pune cuvintele în propoziții fără a le gâdila prea mult și direct dintre cuget și simțire. Moamă, cum ies, de parc-am dat drumul dopului cu inspirație.

Da, filmul și povestea au avut asupra mea efectul ăsta și-l poate avea și asupra ta. Nu știam nimic despre Nora, poezia, viața sau impactul și anvergura ei în literatura română contemporană. Ce mi-a arătat filmul ăsta e o surpriză cum n-am mai avut demult. Nu știu dacă la acest film se poate face spoiler pentru că oricum farmecul lui e în momentele pline de real și povești surprinse de o cameră care n-a speriat-o pe poetă. Așa că o să mă refer liber la pasaje din el.

În primele 10 minute ai senzația că vezi un om senil după toate tipologiile și prejudecățile oamenilor “”normali”. Când de fapt ce vezi este un om senin. Probabil aici o mare parte din privitori se vor plictisi. Dar dacă rămâi în poveste normalitatea ta va deveni cea ciudată și anostă. Nu e vorba despre tinerețe fără bătrânețe, nicidecum. E mai degrabă bătrânețe plină de tinerețe. Nora mi s-a arătat ca un om care-și poate accesa copilul, adolescentul, tânăra din ea oricând și de aici îi vin versurile. Fantezia ei nu e una forțată, ea vine din gândirea magică a omului proaspăt la început de viață neîngrădit de vreun curent, șablon sau dogmă. Scrie liber. Se vede pe ea, în poveștile pe care le spune că libertatea de a scrie cum vrea, despre ce vrea și simte era parte integrantă din proces. Și asta a costat-o în cei 8 ani de nepublicare din regimul trecut. N-au înțeles poezia ei iar ea nici nu și-a dorit să fie pe deplin înțeleasă lăsând valul misterului ca parte din versuri.

Umorul spontan, erotismul în formele lui mai puțin materiale, viața și moartea ca o călătorie, limpezimea gândurilor unui om sensibil cu un bagaj emoțional adunat de-o viață, le găsești pe toate în documentar. Foarte mișto filmat cât să surprindă detaliile cele pline de sens, dar cât să nu pară intruziv.

Ai ce lua la rumegat și trecut prin filtrul tău de la acest film. Pentru mine rămâne asta. “Sfântă obrăznicie, nu mă lăsa…”

Filmul rulează iarna asta prin toate cinematografele.