La doi ani jumate – destul de repede – The Mono Jacks vine cu un nou album, unul aprope deloc distorsionat, dar mai optimist și parcă și mai înclinat spre a te face să treci odată, ascultătorule, la introspecția aia bună despre ce ești, cum ești, cu cine ești și la ce ești tu bun pe planeta asta.
Gloria, căci așa se cheamă albumul, n-are cum să-ți placă din prima pentru că te va pune la grea încercare, îți va ridica toate strategiile de evadare și apărările construite în ani grei, îți va zgândări traumele pe care le tot bagi pe sub preșul subconștientului. E un monstru cu intenții bune căruia trebuie să-i dai timp ca să-ți dea libertate. Da’ de ce atât efort? Nu mai bine pampiram și cikalaka !? Dacă vei asculta pe bune albumul așteaptă-te la nesomn, poate la lacrimi și la o droaie de întrebări pentru tine. De data asta nu într-o tentă tristă, pesimistă, ci într-una împăcată, luminoasă, care-ți dă boost-ul de love conquers everything.
Nu m-am prins încă de scopul și durata albumului pentru că tot îmi vin întrebări, încă aștept să văd pentru cine e cafeaua în așteptare, să-l/-o prind și să-l/-o pun să-mi dea răspunsurile. Gata cu intro, dar e important de stabilit tabloul pe care mi l-au pictat băieții ăștia în minte. E un album de maturitate, mă feresc să spun desăvârșită pentru că mai aștept albume de la ei 😉. Tehnic, instrumental, versuri, artwork e o bijuterie de lăsat strănepoților pentru când vor ajunge ei la intersecțiile vieții.
E un album de Doi, de Noi. În multe piese apare dualitatea asta legată de o chestie căreia nu i se spune numele. Nu cred că am auzit de iubire, iubito, lumina la ochii mei, veața mea prin album și, totuși, te prinzi cumva, mai mult simți, că e vorba de acea legătură trecută prin multe, matură, pe care așa de puțin muritori o găsesc. Scuze, doar nemuritorii de rând o găsesc 😉. E despre jocul de neînțeles, pe care-l joci ochi în ochi, și la care există doi câștigători sau niciunul.
Doru & co ne oglindesc cu muzica lor toate gândurile din spectrul relațional. Nu dau sentințe, nu tratează, “decât” ne cântă. Iar întrebările curg, fie că ești pe autostradă și toți te depășesc, dar tu privești norii cumulus, fie că bei o cafea așteptând să-ți dea viața un semn. Te trezești pur și simplu întrebându-te Ce se întâmplă? De unde atâtea întrebări, de ce nevoia de răspunsuri, de privit la cer, de ce nu mai e totul clar precum schemele pe care te așteptai să le aplici în viață? Nasol. You’re f***ed. Dar ia și ascultă albumul că poate-ți dă ceva idei despre ce rămâne după întrebări. Poate ești în așteptare. O să vină…
De ce Gloria? De ce nu alt nume? Poate pentru că e piesa punte dintre viață și nemurire?
M-am gândit dacă să scot vreo piesă în evidență. Care-i hitul? E atât de personal albumul ăsta încât doar tu, cititorule, poți să faci asta. Nu e cu rețetă. E fix care-ți zdrăngăne ție acum, în momentul ăsta al vieții. Poate peste ceva timp altul îți va fi hitul. Pentru mine, acum, e Nouă vieți. Pe asta o să mă vedeți țopăind la concertul din 8 februarie de la Arene. Dați-i o ureche.
Am avut ocazia să văd artworkul albumului. Fiecare piesă are un tablou, în manieră pointilistă, al unei artiste românce, care scoate fin la vedere miezul piesei. Trebuie doar să privești cu ochiul tău ascuns. O alegere care-mi spune mie că albumul ăsta e făcut, cumva, să salveze vieți. Nu în sens tragic, ci în sens de ne-viață.
Deci? Ești gata să te uiți în oglindă?
criticeyez.com 