Un album VIU

Mi-a fost greu să scriu ce-a stârnit VIU, noul album Eyedrops, în mine. L-am simțit eu ca pe un zbucium sau așa e el? După ce s-au găsit, rătăcit, regăsit și iar pierdut pe albumul anterior (despre care v-am zis aici) pare că zbuciumul și căutarea perpetuă este de fapt starea în care picăturile punk și-au găsit echilibrul. Dacă e un echilibru care să le aducă și succes sau sold-outuri timpul ne-o va zice. Dar măcar și-au făcut-o pe mâna lor 😉. Trupa asta are o istorie deja de mai bine de 10 ani, cu vocalistul Paul Manolescu o constantă – Paul scuze că te-am etichetat așa că tu numai constantă nu ești 😄 -, cu începuturi în alternative indie lejer care ne dădea hituri ca Bicicleta sau Prezent și care aducea în fața scenei preponderent parte feminină ce știa toate versurile. Deși versurile erau inventive ca formă nu supuneau ascultătorul la prea mult contact cu profunzimea din noi. De la un moment dat, moment care se suprapune cu infuzia de bad mofos în trupă, au schimbat brusc macazul sonor, dar și temele abordate în versuri înspre ceva mult mai arțăgos și contondent.. Asta a mai alungat din publicul inițial și acum reclădesc înspre o zonă mai asumată. Rochițele din fața scenei s-au schimbat cu bocanci și geci cu ținte. Ba uneori se poate pune și de un mosh pit discret la concerte. Cam pe zona asta se așează noul album.

N-aș zice că inventează sonor ceva. Ba chiar pe alocuri mă duc spre tot felul de zone și sonorități cunoscute. Dar pare că o fac asumat și rezultatul e o chestie cu cap, coadă și poveste. Găsim punk, grunge, post-rock, alternative, indie rock, de multe ori în aceeași piesă. Observ o dinamică de transformare a pieselor din ploi molcome de toamnă în adevărate furtuni sonore. Vedem reflectorul pus pe rând pe versuri și vocea lui Paul, pe solo agresiv sau vreo temă repetitivă din corzile lui Radu Burcea, pe câte o linie de bass ce fură falic scena și rămâne pe ureche de la Silviu Ruta și o schimbare evidentă la secția ritmică unde-l avem pentru prima oară cap coadă la conceperea albumului pe Răzvan. Ritmurile sunt atât de inventive și neașteptate încât mă întreb ce se întâmplă dacă devine indisponibil pe caz de nunți/botezuri sau vacanțe că e cam greu de înlocuit omul 😂.

O să trec prin cele opt piese cu ce au stârnit ele în mine ca feeling, dar și cu un dram de mișto pe ici, pe colo.

Viu // Haaaai! Cât ne e viața-n toi/ Mai bine s-o trăim decât să ne trăiască ea pe noi. Un motto de scris pe Lună. Asumat, cu toate prostiile noastre care te fac să te simți VIU. O sârbă punk după ritm și mesaj. Parcă-mi vine un pic să mă bag în horă. Poate o s-o fac la concertul de lansare din 24 octombrie din Expirat, București.

Halucinația // Aici artistul e confuz. Pe iz de punk romantic se transmite ascultătorului binecuvântarea Sburătorului cât se poate de real. E iubirea o halucinație pe care o tot căutăm?

O vârstă ciudată // Exemplu de piesă începută slow, iar apoi se dă trezirea ca-ntr-o piesă Beastie Boys. Continuă a la Stone Temple Pilots radiografierea eului contemporan și cotidian mult prea des întâlnit care fuge de sine, se umple de taskuri ca să nu vadă labirintul în care aleargă precum șoricelul pe roată. Cât am trăit și cât am scăpat, de fapt??

Libertar // Plasată între un punk destul de old school (vezi intro) și ceva alternativ moale. Până la minutul trei. De acolo am zis Yeessssss, they’re back! Versuri radiografie a ceea ce sunt (și) eu acum. Da, eram mulți și noi… tot mulți am rămas, Doar ceva mai departe, și cu ochii pe ceas. N-au soluții doar taie cu versul.

Doar un gând // Ăsta ar fi un cântec de dragoste în versiunea lor. Atât s-a putut. Nici cu iubirea nu e ușor la ei. Să mă auzi fără să strig, Să mă vezi fără să fii... Dar să nu-mi iei niciodată dragosteeeaaa 😂. Nu m-am putut abține că-mi tot venea să bag versul ăsta. Sper că nu v-am stricat piesa, decât.

Clandestin // Probabil piesa mea preferată de pe album. A sunat Kings of Leon c-o vor ei. Tema repetitivă pe chitara lui Radu te duce într-o stare de transă și șamanul Paul te duce spre … nimic. Iureșul post-rock dinspre final mă lasă totuși cu starea aia când ești pe fundul prăpastiei, nu mai ai cum să cazi și ridici privirea spre lumină. Ascult-o tare-n boxe!

Despre bucuria de a fi // Dialogul imaginar și filosofic cu un câine la miezul vieții. Ușor nostalgic, dar cu putere de vindecare. Sigur va mișca niște lucruri prin depresii și anxietăți, va da niște aripi celor fără de curaj, Asta-i ziua în care zâmbesc/ Asta-i ziua în care am hotărât și eu să trăiesc în curând pe multe tricouri 🙂

Acasă // E piesa aparent din alt film muzical. Aruncată stilistic parcă de pe albumul Prezent, dar totuși din filmul versurilor care cad greu la prima ascultare. Totuși o încheiere plină de optimism. Căderea e uneori zbor…. Și foarte fredonabilă, cu potențial de lălăit și fluierat pe la concerte. C’mon evribadi!! Asta ar putea ajunge ușor pe micile dvs ecrane în vreo reclamă.

Deși se cred punkeri new style mesajul lor de revoltă nu e de dragul revoltei ca la clasici, deși o ard pe sonorități grunge n-au blazarea stilului, deși lumea-i pune pe alternative sunt prea incomozi la vers ca să-i înțeleagă masele. Așa că sunt condamnați să-și urmeze drumul, să-și aibe-n grijă sufletele lor și pe ale celor destul de mulți rătăciți de-i ascultă. Printre care și yours truly.

Pe 24 octombrie se lansează albumul în Expirat. Apoi îl iau cu ei prin toată țara. Aici tot traseul Hai!

Pâna atunci poate îl ascultați AICI să veniți pregătiți.