Bula mea virtuală a resimțit despărtirea de Dolores O’Riordan destul de emotional. Toată discografia lor comercială a defilat prin newsfeed-ul meu pe lângă emoticoane triste și amintiri din adolescență. Și eu am fost oarecum nostalgic. Am încercat să cânt la chitara piesele The Cranberries în liceu, am dansat de nenumărate ori la chefurile tinereții mele. Erau acolo undeva între The Cure, Nirvana, G’n’R, RHCP. Dar cea mai emoțională reacție am văzut-o, surprinzător pentru mine, în postările lui Dez Chincișan. Dez este vocea de la Omelette și Jazzadezz. Asta m-a făcut să îmi fac timp să ajung la gigg-ul ei dedicat lui Dolores.
Londophone a fost locul și alegerea a fost perfectă. Subsolul s-a umplut și atmosfera a fost ca într-un pub din Belfast. Dacă n-ați ajuns încă acolo vă recomand locul pentru muzică si nu numai.
Dez a luat chitara în mâna, zic “Woww!”. N-o mai văzusem așa. Alin Zăbrauțeanu o acompaniază la chitară bass, altă noutate pentru mine. A fost si o vioara, dar nu știu cine. Dar ce a fost mai surprinzător pentru mine urma să vină. Nu m-aș fi așteptat la o interpretare atât de emoțională cum a avut Dez! Cine s-ar fi așteptat de la o synth-punkeriță nebună, pusă pe flituit bombalăi și cretinei, pe show-uri non-conformiste și abordări muzicale avangardiste, să aibă latura asta atât de sensibilă. Sau așa o fi ea de fapt !? Inflexiunile vocii ei m-au facut să cred că a cântat piesele alea de sute de ori. Playlist-ul a fost mai necomercial și a fost bine așa. Piese mai putin cunoscute, multe dinainte de succesul lor comercial din ’93 cu albumul “Everybody else is doing it so why don’t we!?“. M-am lăsat întors pe toate părțile de vocea ei și de amintiri. Ce bine că am ajuns! A fost un closure bun pentru ce a însemnat Dolores și The Cranberries pentru mine…
criticeyez.com 