Acum, la spartul nunții, când mireasa nu mai e fecioară, nașu’ nu mai are bani și doar chelnerii mai chefuiesc cu socru’ mic vă dau și eu părerea mea despre Vladivostok.
Caravana Robin and The Backstabbers a ajuns la capătul pământului, la marginea oceanului și înăuntrul sufletului meu. Pentru reper geografic și temporal vorbesc despre albumul al treilea al trilogiei Bacovia Overdrive. Cum d-or fi gândit ei de la început să fie o trilogie? Ce tupeu!
Călătoria a început la Stalingrad cu entuziasm și cântece șlăgăroase din care multe v-au rămas în cap și țopăiți pe ele. Me included. Euforia a făcut multe victime trupa urcând rapid spre Moldoveanul undergroundului nostru. Amețiți de succes și poate prea încrezători în potențialul audienței de la noi au tras prea târziu de volan și au îndreptat drumul spre Archanghel’sk. O destinație care s-a dovedit mai inaccesibilă și, prin urmare, doar erudiții (a se citi doar cei care au ascultat albumul atent, conștient și conectat de vreo cinci ori) și-au dat seama că se află de fapt în fața unui album de excepție, dar înaintea timpului lui.
Stiți poanta aia cu “dacă ai o bucă pe gheață și una pe plită, în medie e bine, dar e vai de curu’ tău?” Ei așa și în cazul nostru trupa și-a calibrat tirul poetic și trilul melodic pe o zonă mai accesibilă, dar vorbim totuși de o accesibilitate la care ascultătorul depune efort în a descifra despre ce e vorba-n propoziție ;). Trebuie să desfaci albumul, piesă după piesă, ca pe o ceapă până îi ajungi la miez. Care-i ăla? Păi asta e mișto că fiecare din cei nepierduți pe drum ajunge la miezul lui personal, care poate fi un capăt de ocean sau de oraș. Iar cei ce ajung sunt dintre cei care au mai pierdut câte un grătar. Adică ai carte, ai parte …de RATB ;).
Oamenii mici vorbesc despre alti oameni, oamenii mediocri vorbesc despre lucruri, oamenii mari vorbesc despre idei, iar Robin vorbește-n metafore. Poeziile lor în cântece au puterea de strecura imagini vierme în creierul ascultătorului ca pe niște mesaje plantate acolo sprea fi decodificate mai târziu…
…uite ce frumos e totul, acum că nu mai e nimic … e așa frumoasă viața, de ce s-o irosești trăind? … la ce e bună o ușă care dă înspre un zid? … odată ce te-a sărutat, băiete, sărutat rămâi…e ok să vii la slujbă chiar dacă nu mai crezi…
Aceste metafore ridică bariere pe care nu oricine le poate ridica, deschid uși demult închise. Și noi cui rămânem? Noi toți mergem după artistul (a se citi trupa) care merge pe drumul lui întinzându-ne o mână, un vers și o coardă de chitară. Chiar până la capătul pământului…. Eu consider că așa e mersul spre înainte, cu artiști care te trag spre neînțelesul lor mai degrabă decât cu cei mânați de euforia gloatei.
Nu voiam să scot în prim plan nicio piesă, dar nopți la rând am visat versurile din Oțelu’ Măcelaru’. Tu, cu ochii tăi tociți, copii tăi cenușăriți și vocea gravă a lui Robin. Versurile măcinau în mine, conștient sau subconștient, până când, trezit de o gâlceavă de pescăruși într-o dimineață de vară, mi-am dat seama ce înseamnă pentru mine rușinea de a continua, rușinea de a repeta. Tupeul de a folosi imagini șocante (poți vedea aici cititorule despre ce zic) din acel masacru ovin din valurile Mării Negre mi-a întărit ideea că rușinea e colectivă și e a noastră în fața Planetei Mamă care ne ține, încă.
RATB a donat o parte din încasările concertului de lansare a albumului Vladivostok spre a mai spăla din această MARE rușine.
PS. Pun o fotografie cu o îmbrățișare cât tot undergroundul de mare ca la capăt de drum între călator și cel care-l așteaptă ca pe un vechi prieten. Ghiciți voi personajele ;).
Rămân cu o întrebare încordată. Și acum ce urmează, RATB?
criticeyez.com 