Un titlu mai potrivit nu puteam găsi pentru experiența avută la evenimentul organizat de Galeria de Stări și Obiecte, de pe strada 11 Iunie. Fut€-o, Dragobete, un nume care închide în el metafora neagră a Dragobetelui abuzator, agresor, a părții întunecate și violente a dragostei. Acesta a fost și scopul declarat al organizatorilor, de a trata prin prismă artistică fenomenul violenței, de orice fel, cu care sunt tratate încă unele femei în relațiile lor cu partenerul, cu familia, cu colegii, prietenii sau societatea în general. Delicat subiect și, din păcate, actual și cronicizat în societatea românească.
După experiența avută anul trecut la ei, tot de Dragobete (vezi aici), mă așteptam la emoție, dar nu la nivelul la care am resimțit-o. Am primit stări! Stări de uimire, de furie, de milă, de neputință, de revoltă.
Încă de la intrare te întâmpina în holul central de la parter un copac/instalație care ținea agățată între crengile lui o rochie delicată, captivă parcă, iar pe restul crengilor mesaje cu statistici sumbre despre violența domestică în România sau hasthtagurile abuzatorilor. Te treceau fiori regăsindu-te și pe tine în rolurile alea.
Așa începea călătoria prin expoziție. Pașii te trăgeau spre următoarea cameră asta și pentru că spre acolo se strecurau pe sub picioarele tale sfori venind de peste tot. Aveai timp să tragi cu ochiul pe zid la statementul expozitiei: Iubirea nu lovește, îngrijeste… În sala de care vă ziceam era de fapt inima compoziției. Aș zice un copac/femeie simbol al femeii-obiect de care erau legate sfori ce părăseau camera spre celelalte cotloane ale casei. Spre unde? Am început să le urmăresc pe fiecare în parte și fiecare m-a dus la o altă tipologie de femeie abuzată: o videochatistă permanent așezată sub ochiul pervers al camerei, între blitzuri, machiaj strident și lascivitate forțată; o femeie de afaceri strânsă între pereți și laptop supusă supervizării unui șef atotprezent. Camera care m-a făcut aproape să plâng a fost însă cea cu femeia-mamă legată cu sfori de camera copilului care plângea întruna, cu sfoara legată de picior, singură, cu vânătăi pe obraz și tristețe disperată pe chip. Oare câte or fi așa mă întrebam în timp ce-mi înghițeam lacrimile. Când arta reusește să-ți miste în halul ăsta gândurile și trăirile știi că și-a atins menirea.
Am plecat pe jos de acolo sub impresia puternică a ceea ce văzusem, a adevărului din spate. Păcat că evenimentul a fost doar pentru o zi. Nu-i de ajuns, dar știu că în mine l-a zguduit puternic pe agresorul cel mai pervers: cel care întoarce privirea.
Păcat că n-am prins concertul de vioară și voce al Raveicuței și performance-ul de dans contemporan Indie Box aka Denis Bolborea & Alexandra Bălășoiu. Well done, Galeria de Stări si Obiecte!
criticeyez.com 