Eu nu-s dus de prea multe ori la Ateneu, dar când m-a convins mama a fost o experiență de neuitat. Plus vreo câteva descoperiri personale dintre care fac parte și concertele de pian ale lui Rahmaninov. Dap, articolul ăsta e despre the classic side of music. Am avut de-a lungul timpului incursiuni în parte asta de muzică. Mi se pare că a devenit cumva alternativă la ceea ce se întâmplă azi, Are o așezare, un trecut, o conectare mai studiată cu noi, doar că n-are bpm 😜.
Când m-a contactat echipa de la INFINITUM m-am mirat puțin, dar apoi am înțeles demersul lor. E o prăpastie între tipurile de public peste care trebuie și se pot lega punți. A făcut-o Andre Rieu. Da, cu iz comercial, cu partituri ușoare și ștrengare care merg la bere și un cârnat, dar omul a făcut ceva genial, biznis wise, dar și din punct de vedere muzical. L-a coborât pe Strauss în stradă. Pe mulți bani! Am fost fan Havasi. Un pianist maghiar genial, cu compoziții proprii fusion cu un drummer nebun și producții spectaculoase. La vremea aia, acum vreo 6 ani cred, mă întrebam unde-s ai noștri. Le-a luat ceva timp, da uite că au ieșit cu o chestie care nu copiază niciuna din rețetele de mai sus. Spectacolul INFINITUM, deși are o latură comercială, n-a făcut rabat de la misiunea sa culturală. S-a dat în clasice cum trebuie!
Cred că avem mare nevoie de așa ceva. Experimentul din seara de 1 septembrie de la Romexpo a dovedit-o din plin. Nu știu dacă a fost sold out, dar senzația aia a fost. Într-o seară în care era concurența Festivalului George Enescu au fost ocupate aproape toate locurile. N-au vânat coincidența asta. S-a întâmplat să fie așa după spusele lor. Public eterogen auncat peste trei generații și zeci de ani. Oameni aranjați elegant ca la Operă sau la pantaloni scurți, citind programul sau meniul de bar, așteptând nerăbdători sau făcând selfieuri, erau acolo cu de toate.
Soarta (sau logistica) a făcut ca programul să fie întors pe dos decât era comunicat inițial și eu cred că a fost spre bine pentru că a realizat acel crescendo în spectacol de care este nevoie în zilele nostre ca să ții spectatorii aproape. Așadar prima parte a fost concertul de pian no.3 al lui Rahmaninov în interpretarea pianistei Edit Maria Fazakas. Specialiștii zic că este probabil cea mai grea partitură din punct de vedere tehnic pentru pian pentru că Rahmaninov suferea de acromegalie la momentul când a compus-o și avea mâinile mai mari decît e normal. Pe deasupra pare că a fost cântată la noi în țară în premieră. Ar fi fost păcat ca publicul să plece la pauză căci, ca la orice spectacol de gen, a existat o pauză de vreo 30 de minute care pe unii i-a deranjat puțin. Toamna nu-i ca vara 😊 și răcoarea serii s-a făcut simțită.
Partea a doua a spectacolului a bifat bine la cathciness și pe scenă au apărut dansatorii, acrobații, culorile, visualurile fantastice și aruncătorii de flăcări. Da, showul s-a extins, iar fusionul între mai multe arte a cucerit scena și publicul. Cum s-ar zice în presa de senzație “un spectacol total”. Versiunea lou despre Infinit și crearea Universului a avut drept suport sonor lucrări din Stravinsky, Wagner, Khachaturian sau Strauss. Bun lineup 😉!
La cât cred eu că s-a muncit la showul ăsta ar fi păcat să se oprească aici. Trebuie să continue! Are cu ce, este un spectacol care îmbină decent latura culturală cu cea comercială, aduce destule partituri interesante pentru melomani și destul show pentru ceilalți fără a deranja pe nici unii. Așa că stați cu ochii pe ei pentru următorul spectacol 😉.
criticeyez.com 