Undeva, cumva

O seară de august undeva prin Bucureşti. Nu zic unde să nu stric ceva că prea mi-a plăcut. Începând cu scârțâitul porții amestecat cu glasul uşor răguşit al lui Iliescu. Aşa am păşit într-o călătorie în timpuri. Da, timpuri, pentru că acolo se amestecă un secol de Românie :).

Rogojini drept parasolare, sifoane în pervaz, miros de cărți învechite la indoor, mileuri, cotloane aiurea pline de oameni adunați în jur de masă cu carafă de vin pe ea. Nimic comercial, nimic de prin stabilimentele moderne. Într-un colț sub o streaşină, parțial afară, dar cu Ati şi tobele lui în pridvor, prestează formația sau taraful eclectico-dansant Aida şi Noi. Sunt fix din povestea asta! Cum arată, cum cântă, piesele. Se Djelem, se Perspektiva, se Parastas, se cântă atemporal.

Între piese intră debordantul Iliescu, îmbrăcat imperial într-un halat alb cu trandafir în pept, cu poante fără umăr, acompaniat de orchestra Greieraşu’. Un câine trece agale printre picioarele lui Dan, pe scena improvizată, în timp ce microfonul suspină înamorat sub vocea Aidei. Saxofonul lui Palomino îi învăluie pe toți. Cam fain.