Ca să fii mare trebuie întâi să înveți să fii mic.
După cum v-ați prins deja văd și ascult multe trupe, mulți artiști din perspectiva mea de spectator profesionist de underground. Din păcate pe unii nu mai apuc să-i revăd. Despre oful ăsta este articolul ăsta. Despre trupe născute speranțe și dispărute talente. Despre artiști care renunță prea repede. Despre lipsa de răbdare și prea mult ego.
Ideea mi-a venit de la Alexu and The voices inside, un artist care după multe standarde ar trebui să se fi ajuns deja. A cântat în Expirat, ca main artist, a ars un impro cu Damien Rice după concertul de la Ateneu, gata, ar fi trebuit să fie mare, cu pretenții. Cu toate astea l-am găsit în DuDa, un loc mic, la începutde drum. Îl văd plimbându-se prin țară pe oriunde e invitat. Nu e nicio scenă prea mică, prea nu de nasul lui. Și așa mi-am adus aminte, mi-au sărit din memorie trupe, multe trupe și artiști, care s-au dus dreq din cauză de orgolii, din cauză de comoditate – mai ales trupe bucureștene care nu și-au mișcat statuile prin țară- , din cauză de semnat prea repede cu vreun label care le-a înrobit creativitatea cu lanțuri prea grele. O să-mi ziceți că e normal, că răzbește cel mai bun. Așa e. Nu mă opun junglei showbiz, dar poate dacă vedeți asta scris o să vă gândiți de mai multe ori când puneți în balanță visul vostru cu orgoliul, comoditatea, succesul prea rapid. Zic și io.
Nu ziceți nu cântărilor- decente cât de cât- că așa se crește fan base-ul, nu ziceți nu cluburilor mici că așa trăiesc ele și așa vin trupe noi în mod constant că au pe unde cânta, mergeți prin țară că așa au făcut-o toate trupele mari. Ca să fii mare trebuie întâi să înveți să fii mic.
criticeyez.com 