De câte ori n-or fi auzit artiștii sau organizatorii chestia asta la care răspunsul așteptat era “Da, cum să nu! Câte vrei?”. E ca si cum ești stomatolog și pui plombe gratuit sau repari motocicletele cunoștințelor fără costuri sau donezi roșiile cultivate de tine cunoștințelor care-ți trec pragul. Când o să învățăm că după munca și răsplată? Și că artiștii prestează și ei o muncă chiar dacă unora dintre noi li se pare că nu fac nimic și că lumea ar merge înainte și fără ei.
Da, sunt evenimente si evenimente. Când se cântă pe bilet invitațiile sunt de fapt o gaură în bugetul artistului. Când se se cântă pe fee atunci invitațiile sunt foarte limitate pentru că organizatorul dorește câștig. E simplu. Oricum ar fi, invitațiile au un rol, nu-s moca, nu-s caritate.
A venit pandemia, lumea s-a oprit, s-a reorientat, iar noi am descoperit fragilitatea prezentului nostru. Acum se repornește timid si cu masca pe față viața noastră așa cum era. Încep cântările pe la terase sau festivaluri care se încăpățâneaza să continue. Cred că nu se mai pune problema profitabilității cât mai mult a supraviețuirii. A biznisurilor – fie ele cluburi, asociații sau industriile conexe – sau a artiștilor care trăiesc din arta lor. Și d-aia a devenit mai important să înțelegem si noi, consumatorii, că timpul invitațiilor a trecut.
Nu-s ipocrit. Și eu la rândul meu am primit si acceptat invitații cu diferite ocazii. Deși ideea mea era de support your local artists ubicuitatea avea costuri care se resimțeau în bugetul meu. Dar dădeam ceva în schimb, un share, o recenzie, poate niște prieteni plătitori pe care-i aduceam la cântare.
În concluzie, dacă tot ni se reașează principiile și obiceiurile, hai să renunțăm la păgubosul Dă-mi și mie o invitație 😉.
criticeyez.com 