T.N: Cum ești?
Ana Coman: Meh. Asta e cumva titlul piesei mele? Mă simt bine, îmi stă puțin gândul la faptul că voi pleca de la tine după ora “legală”, dar aia e.
T.N: Ana, dacă ai alege o piesă din repertoriul propriu care să fie folosită pe coloana sonoră a unui film, care ar fi acea piesă și cum ar arăta filmul?
A.C: Cred că toată lumea se așteaptă la acest răspuns, dar “Contratimp” este alegerea mea. “Contratimp” sau “Lust”, cea din urmă fiind una dintre piesele mele preferate de pe album, aș spune chiar singura mea piesa sexy scrisă vreodată. Văd “Contratimp” pe un scurtmetraj românesc, “Să mori de dragoste ranită”, regizat de Iulia Rugină. E practic o poveste despre un el și o ea care iubesc muzica Angelei Similea, se despart și vor să se sinucidă de dorul celuilalt. La final, protagoniștii află că Angela a murit și chestia asta îi aduce cu gândul la celălalt, întâlnindu-se prin coincidență în locul lor preferat. De aici e previzibil că întâmpinam clasicul happy-end.
T.N: Ai simțit că piesa “Contratimp” ar fi potrivită acestuia în timp ce îl vizionai sau acum că ți-am pus întrebarea, îți veni și inspirația?
A.C: Nu am făcut legătura în timp ce mă uitam, deși am acest instinct de a asocia piese cu diverse filme pe care le văd. În cazul acestui scurtmetraj nu mi-a fost posibil să mă desprind de coloana sa sonora pentru că e construită exclusiv pe discografia Angelei Similea și atunci na, e de la sine înțeles. Totuși, când am primit întrebarea, a fost primul răspuns ce mi-a venit în minte.
T.N: Spune-mi te rog un moment în care ai simțit puternic senzația de gol în stomac.
A.C: “Un gol în stomac îmi zice că vii”.. gol în stomac am simțit chiar în seara în care am scris piesa, ea plecând de la o îndragosteală extrem de profundă și de care nu am scăpat până când nu am terminat de scris la ea. A fost prima piesă care a curs natural, sentimentul fiind extrem de autentic, zicându-ți acum că am dat tot din mine în acele versuri.
T.N: Senzația de gol în stomac este una plăcută sau intră în categoria celor ce produc disconfort?
A.C: De cele mai multe ori, mai ales din îndrăgosteală, este superb. Senzația aceea când urmează să vezi pe cineva sau pur și simplu te gândești la acea persoana și simți fizic emoția, iubesc să simt asta. Chiar dacă după îmi face rău sau îmi face rău, pentru mine să simt ceva de genul, asumând că după vine agonia, e foarte important. Pot spune că, într-un fel sau altul, îmi și place să sufăr.
T.N: Care este colacul tău de salvare atunci când emoțiile te copleșesc?
A.C: Mă copleșesc emoțiile în fiecare zi, în special seara. Pe parcursul zilei le țin în frâu și îmi iau gândul făcând alte lucruri, mă sustrag. Seara, când sunt doar eu cu mine, nu mai am cum să controlez asta și mă copleșesc. Uneori este frumos, alteori nu, dar e încă o dată un sentiment plăcut. Am totuși un colac de salvare, iar acesta este reprezentat de cele mai multe ori de o persoană care știe cum să mă asculte. Când acea persoană intervine, emoțiile nu dispar, ci rămân la fel de puternice, dar cel puțin nu mai dor. În ultima vreme a existat aceeași persoană care să fie acolo în momente de genul, dar în general îmi cunosc foarte bine apropiații și știu care m-ar putea asculta cu o anumită problemă.
T.N: Ți-aș umple paharul dar nu mai am cu ce, în schimb te voi întreba de un moment recent în care ai simțit că paharul s-a umplut.
A.C: În general cred că paharul meu nu prea se umple pentru că deși e la o picătură distantă de a da pe afară și pare că efectiv nu are ce să-l mai umple pentru că va exploda, mereu sfârșește cu vârf și stă acolo și mocnește.. și tot vin lucruri noi.. și procesul continuă. Cred că sunt un sac fară fund din punct de vedere emoțional și îmi asum faptul că las să intre în sufletul meu orice fel de emoție. Dacă tocmai m-am vindecat de-o traumă, îi fac și următoarei loc. Sunt genul de om care poate da cu capul de 30 de ori, a 31-una oară o vă face din nou, fară probleme.
T.N: Eu cred că, de cele mai multe ori, muzica care dă dovadă de substanță este scrisă pe fondul unei suferințe. Plecând de aici, mă gândesc că tu lași paharul să se umple și nu încerci să schimbi macazul pentru că asta te inspiră, suferința aceea urmând să alimenteze procesul creativ.
A.C: Hmm, nu neapărat. Adică atunci când le las să intre, nu mă gândesc că se vor transforma într-o piesă deși într-adevăr, tot timpul am scos ceva după un episod de genul. Mă bucur când iese o piesă, dar există și momente în care prefer să nu simt nimic, chiar cu riscul de a nu avea niciun produs creativ la final. Muzica mă ajută extrem de mult pentru a mă menține pe o linie de plutire și să nu o iau razna. Când compun, o fac pentru că simt ceva foarte puternic. Sunt momente în care am impresia că nu simt nimic, automat nici nu mai scriu. Când apare ceva intens, versurile curg, ceva din mine se duce în procesul de scriere. Parcă nu mai e dracul atât de negru.
T.N: Un om, un simplu soare și o așteptare. Dacă este una din acele zile când petreci timp singură în casă, vremea nu este nici ea încurajatoare, tot ce iți rămâne este să te agăți de-o așteptare? Cum vă înțelegeți tu și așteptările?
A.C: Pentru mine absolut totul este o așteptare, un pretext ca lucrurile să miște. Mereu aștept să mi se întâmple ceva, să simt ceva, să se schimbe ceva și dacă este o zi în care totul e mohorât și sunt singură în casă, lucrul la care mă gândesc este că deși este așa, hai să fac cumva ca peste o oră să ies din monotonie.
T.N: Dacă ar fi să ne imaginăm această fată care stă în casă și așteaptă ca ceva să se întâmple, cum arată ea și mai ales, cum arată locul?
A.C: Casa ideală în care m-aș vedea în această situație este o casă foarte mare, cu multe camere, arătând ca după o petrecere când totul este haos și dezorganizat, sticle peste tot, mobila mutată, perdelele trase.. iar eu d-abia trezită, cu nimic de făcut în acea zi, zăcând pe-o canapea cu câinele lângă mine și găndindu-mă că am trăit ce am trăit până acum, ce are să se mai întâmple? În orice caz, un decor dramatic.
T.N: “Places i’ve never been” este piesa care pe mine mă teleportează într-un bar, loc în care o vedem pe ea, bând un pahar. De ce este ea acolo?
A.C: De multe ori îl așteaptă pe el, pe acel el, nu oricare. Are de fiecare dată impresia că aceea este ziua ei norocoasă când vă apărea altcineva, asta deși îl are pe “acel el” în minte. Speră că poate există altcineva care să intre pe ușă. Am în minte situația clasică de film în care ea este fugită de la o petrecere și ajunge în acest bar, îmbrăcată într-o rochie lunga cu șliț pe picior, sorbind dintr-un martini. Se simte singură, vorbește cu barmanul și toată lumea se întreabă ce caută ea acolo.
T.N: Alege două versuri dintr-o piesă de-ale tale și de acolo poate reușim să construim un scurt fir narativ.
A.C: “Tu nu ai idee ce mi-ai spus” este un vers din viitoarea mea piesă. Ne putem gândi la o tipă care încearcă să îl facă pe el să fie conștient de punctul în care a adus-o. Eu devin conștientă de o relație atunci când intervine primul conflict și fie-mi dau seama că suntem pe lungimi de undă total diferite, fie realizez cât de important este acel om pentru mine. Cred că dacă totul curge ca la carte, de la început până la sfârșit, fără că ceva extrapolat să se întâmple, povestea nu are farmec.
T.N: Am văzut seara trecuta “(500) days of summer” și am simțit că “Până mâine” s-ar potrivi mănușă coloanei sonore. Ceva din mine te identifică cu protagonista filmului, spune-mi dacă greșesc.
A.C: Amuzant că zici asta apreciind că eu mă identific cu el, sub nicio formă cu ea. El a fost cel care s-a îndrăgostit iremediabil, un aerian.
În cazul Anei nu a predominat filmul, ci poezia emoțiilor sale care de cele mai multe ori nu compun volume, ci albume. Poate că acest articol v-a dus cu gândul la vreun film pe care-l veți revedea cu plăcere, dar e cert că pe mine m-a apropiat de filmul Anei și pentru asta nu pot decât să vă urez clasicul “spor l’audizzione”, eu am ratat 9 apeluri redactând articolul și acum trebuie să recuperez.
criticeyez.com 