Despre liberate în absența libertății

Titlul nu e al meu. Este o parte din motto-ul evenimentului organizat de Celula Creativă și SEMN la Biblioteca Națională a României din București și care a avut ca temă suferința și creativitatea în temnițele comuniste. Mai avem nevoie oare de astfel de evenimente? Eu cred că da. Durerea stârnită de ororile acelui regim nu se poate termina, va rămâne mereu printre noi, uneori mai prezentă, alteori ascunsă, dar nu va dispărea. Și nici nu trebuie să dispară pentru că e un gardian al naibii de bun ca astfel de lucruri să nu ni le mai repetăm. Știm deja că arta este mijlocul cel mai uman și eficient de transmitere a emoției așa că se poate erija cu succes în mediu de propagare și păstrare a memoriei acelor suferințe. Asta și-a propus și Celula Creativă. A fost un eveniment cu două părți. Prima parte a fost o conferință pe tema Arta captivă în care s-a vorbit despre creativitatea de după gratiile închisorilor comuniste în perioada 1947-1954. Din păcate n-am ajuns la ea. Aș fi vrut, ar fi însemnat mult pentru mine. Am și acum prin casă niște sculpturi mici din lemn create într-o astfel de închisoare de bunicul meu, ca o formă de evadare spirituală.

Am ajuns în schimb la partea a doua a evenimentului, la performance-ul din cadrul vernisajului de artă susținut sonor de Torsan/Bălan & Dan Adrian Ionescu, cu versuri puse în context de Theodor Dumbravă și Norzeatic prezenți acolo cu noi, dar și cu inserturi de voci pe care nu le-am identificat. Trioul de muzică experimentală și-a făcut parcă o misiune din a face cunoscute suferințele trăite în penitenciarele comuniste. Îmi vin în minte evenimentele lor de la Gherla sau Pitești. A fost prima oară când i-am văzut într-un astfel de context. Spectatorii, mai mulți decât mă așteptam și din toate categoriile de vârstă, erau răsfirați printre siluetele slabe și bolnave creionate pe bucățile de pânză atârnate prin sala Euphoria. Era ca și cum noi și ei eram prizonieri la plimbarea de seară printre zidurile înalte și singurul lucru care ne putea ridica peste ele era muzica. O muzică experimentală centrată cumva pe revelarea durerii punctată cu momente de evadare pendulând între fluierul sau saxofonul lui Călin Torsan sau chitara electrică a lui Andrei Bălan. Două elemente constant prezente ne țineau captivi: samplerele și efectele generate de Dan Adrian Ionescu și un instrument aparte, un instrument creat de ei – probabil de Andrei Bălan – o construcție din lemn și alamă care putea genera în mod mecanic sunete specifice unei temnițe: uși grele închizându-se, bare de fier lovite, zăvoare trase. O atmosferă care chiar te trăgea în acea lume a suferinței. Noroc cu un tânăr spectator de vreo 2 ani care, cu inocența sa, ne scotea de acolo 😊.

Impresionante au fost și momentele de poezie, versuri pe care mi-aș fi dorit să aflu ale cui sunt sau dacă au fost scrise chiar acolo, între zidurile temnițelor. Cel puțin cea recitată de Theodor Dumbravă așa părea. Norzeatic a fost Norzeatic cu niște versuri radiografie a stării de revoluție, luată la pilă din toate unghiurile și developate toate umbrele.

Un eveniment rememorare, dar făcut altfel. E important să nu uităm și astfel de momente duc mai departe, mai ales urechilor mai tinere, mesajul de libertate urlat în șoaptă de cei care au plătit facturile poporului român în închisorile comuniste.