Voices and Struggles

by Adriana Dumitrof

Pe la finalul anului trecut, vocile interioare ale lui Alexu deveniseră atât de puternice si de nestăvilit, încât era timpul pentru un nou album prin care acestea să capete glas, să își ia zborul, și să lase loc pentru altele. Ele au zburat și s-au dus, și trebuiau sa ajungă la noi, live, pe 29 martie în Expirat, însă pandemia și-a spus cuvântul și din păcate evenimentul a trebuit să fie amânat până la un moment mai prietenos.

Aș putea spune, și în ultimii ani chiar am simțit pe pielea mea, că nimic nu este întâmplător, întrucât momentul prietenos s-a dovedit a fi 9 august, în Brașov, la Bastionul Artiștilor (Bastionul Țesătorilor), un loc care sigur are și el niște voci interioare proprii adunate de-a lungul a aproape 600 de ani, care au rezonat perfect cu The Struggle of Living Pure at Heart.

 

Chiar dacă locul este atât de încărcat cu istorie încât parcă îți vine să uiți de tine, evenimentul s-a desfășurat în deplină siguranță. Toată lumea a purtat măști, iar la intrare, la scanarea biletului, primeai un număr, astfel încât să știi exact unde trebuie să stai. Scaunele au fost plasate respectând distanța de siguranță, iar la balcoane nu au putut sta mai mult de 2 persoane. De asemenea, în timpii morți, Alexu se auzea în boxe repetând toate regulile de care trebuie să ținem cont.

Singurele minusuri pe care le-am găsit în privința spațiului au fost că, fiind practic un muzeu, nu s-a putut organiza niciun fel de bar, caz în care oamenii au fost nevoiți să vină cu apa de acasă pentru că a fost o zi extraordinar de caldă, și la unele balcoane accesul la scaune era destul de dificil, însă Alexu are un public destul de tânăr încât să poată face puțină acrobație, așa că nu au fost probleme.

Seara a debutat avându-l ca invitat special, Doru Pușcașu, vocea trupei om la lună, care a reușit să ne poarte, așa ușor, către momentul lui Alexu. De data aceasta Doru a venit singur, doar el cu chitara, ca pe vremuri. Vremuri care nu sunt atât de îndepărtate, dar considerând ascensiunea, se simt ca și cum ar fi fost într-o altă viață. Și a și început setul cu Aripi de liliac,o piesă pe care nu a mai cântat-o de mult, ca să ne trimită și mai bine în timp. Aceasta a fost urmată de Timp pentru noi, o piesă care pentru mine este extrem de prețioasă, așa că m-am bucurat de ea ca în momentul în care am descoperit-o, și în toate momentele în care am mai auzit-o live apoi. A venit și Zid, o piesă de pe albumul nou, în varianta acustică, care îți dă cumva niște fiori diferiți față de varianta oficială. Următoarele două piese au fost Postumul stâng și Postumul drept, piese care prezintă practic perspectiva prăpăstioasă și cea optimistă prin care poate fi văzută aceeași situație. Momentul lui Doru s-a încheiat cu Luna ta, o piesă clasică în timpul căreia toată lumea urlă la luna like there is no tomorrow. 

 

Doru ne-a lăsat vreo 20 de minute în liniște, să îl așteptăm pe Alexu care era gata să își elibereze vocile alea care l-au chinuit atât de mult timp dând naștere atât la bucurie și dragoste, cât și la frică, neliniște și durere. 

Timpul a fost suficient cât să treci pe la standul de merch, care era destul de bogat. The Struggle of Living Pure at Heart este un album care poate fi găsit în format digital pe toate platformele de streaming, însă, pentru a nu lăsa momentul să treacă, acesta a fost lansat și pe un suport fizic, în ediție foarte limitată. Și dacă vă gândeați că CD-ul este deja oarecum ieșit din uz, Alexu s-a gândit să ofere albumul pe casetă, alături de un creion colorat, astfel încât să nu te plictisești când o derulezi.

 

Tot aici puteai găsi și un booklet care conține ilustrațiile și versurile pentru fiecare piesă în parte, alături de niste soundcards a la Fine Sounds, care pot fi detașate și folosite pe post de carte poștală sau felicitare. Soundcard-urile aveau pe o parte ilustrația unei piese de pe album, iar pe cealaltă un QR code care poate fi scanat și duce către piesă.

Și dacă toate astea nu erau suficiente, cei de la Unveiled s-au gândit la un gimmick foarte amuzant, și au printat niște stickere cu câtev dintre expresiile pe care Alexu le folosește în mod uzual, pentru că știm cu toții deja că el este Yes, man! 

 

Între timp s-a și întunecat suficient cât luminile să își facă efectul. 

Eu am primit scaunul cu numărul 3, astfel că m-am bucurat de cel mai bun view, fix din fața scenei, iar una dintre lumini era în dreptul meu și a părut ca o lună care a stat mereu și a vegheat deasupra celor ce s-au urcat pe scenă. 

 

Concertul a început Daydreaming, care e și piesa mea preferată de pe acest album, și Life Worth Living, două piese pline de optimism, care te fac să dansezi, chiar și pe scaun fiind.

A urmat By my Side, o piesă la fel de ritmată, dar care este despre profesorul de Limba Română al lui Alexu, un moment pe care l-au trăit la un semafor, și despre care am aflat că este și persoana care l-a determinat sa se apuce de scris.

Odată cu a patra piesă, That Kind of Look, devenim mai serioși, pentru că apoi a urmat Scariest Place to Be Alive, o piesă cu extraordinar de multă încărcătură emoțională, și mi se pare că e un gest extrem de curajos din partea lui că a scris-o și a lansat-o într-un final, pentru că probabil e o eliberare uriașă. 

Ca să ne ajute să ne revenim puțin, Alexu a chemat-o pe scenă pe Anca Cornelia Diaconu, să îl acompanieze la pian în timp ce cântă Light Me Up și Forevermore. Anca a mai fost alături de el și la cel puțin un concert pe care l-a susținut în Galeria Ora0, și reușeste să redea o atmosfera foarte dreamy pieselor lui. Light Me Up e și piesa mea favorită, așa că varianta asta cu pian chiar m-a uns pe suflet. 

 

 

După plecarea Ancăi, Alexu a cântat Belongings, piesa care deschide albumul și care este despre o relație ratată și o inimă frântă. Odată cu aceasta a început să bată puțin vântul și s-a facut dintr-o dată răcoare, așa că s-a creat cumva o atmosferă foarte ciudată. E clar că povestea a fost trăită cu o mare intensitate și transpusă în versuri în așa fel încât s-a lăsat cu câteva lacrimi de ambele parți ale scenei. 

La final Alexu a reușit să se adune și să ne lase totuși cu partea pozitivă a poveștii, și anume că putem fi bucuroși că întotdeauna avem de ales cu cine ne petrecem timpul și trebuie să prețuim oamenii din jur care ne aduc bucurie. 

După momentul ăsta intens, pe scenă, la pian, a revenit și Doru, alături de care Alexu a cântat Moment prezent, una dintre piesele lui preferate de la om la lună, care a fost menită să ne aducă cu picioarele pe pământ și să ne îndemne să ne bucurăm de ce trăim acum. 

 

Doru a fost înlocuit pe scenă de Alina Horez, una dintre muzele de la Muse Quartet, care a adăugat pieselor un glas de vioară. Împreună, cei doi au cântat Everlearn și Énouement (Fix It). Nu prea am cuvinte să spun ce reușeste să facă Alina cu vioara din piesele astea. Era bine să fiți acolo. 

 

Ca să ne mai ridice puțin, ultima piesă din program a fost Hands in My Pockets, o piesă cât o declarație de dragoste, după care Alexu a părăsit scena, dar a fost întors din drum de publicul care a cerut un bis. Un bis foarte special și mult așteptat, întrucât pe scenă s-a întors Anca alături de Barely Rebel, un prieten de-ai lui Alexu din copilarie, care a venit special din Londra pentru această piesă. Împreună au cântat Boulevards of Promises și au închis seara în aplauzele și strigătele noastre ale tuturor, care, chiar distanțați fiind, am reușit să fim mai împreună decât în multe alte situații.  

 

 

Concluzia mea după cele ce s-au întâmplat este că pauza asta din cauza pandemiei a fost benefică, întrucât a mai dat timp și spațiu cât să iasă un concert cu o poveste cu adevărat unică, în care Alexu a reușit să elibereze vocile acestea și să facă loc pentru urmatoarele, pentru că e departe de a fi sfârșit.

Și în cazul în care vă întrebați cine sunt eu, sau vreți să mă mai auziți, sunt Adriana, și sunt un concertholic. Mi-am făcut un jurnal și povestesc în fiecare joi despre concertele la care voi merge în săptămâna ce urmează și eventual ce piese/albume s-au mai lansat, prin intermediul unui newsletter la care vă puteți abona aici.